Aș fi fost gata să pariez că băieții de la Aven Amentza Romale se vor califica în finală. I-am și întrebat înainte de emisie dacă le-au adus aminte prietenilor că au nevoie de voturi, nu doar de susținere morală. Mi-au răspuns că au primit asigurări chiar.

Ei au fost, după părerea mea, cea mai evidentă demonstrație de talent nativ. Nu repetiții, nu ore de antrenament, nu abilități dobândite în timp. Doar talent pur. N-au prins. Au fost atât de dezamăgiți în final, încât nu i-am mai apucat nici măcar să le strâng mâinile. O s-o fac în ApropoTV, în curând.

După ce l-am revăzut pe scena și mai stăpân pe el, în comparație cu preselecțiile, vedeam deja cum curg sms-urile pentru Carol Aflat. N-am înțeles de ce-a simțit nevoia să împartă cu noi și necazurile personale, pentru care, sigur, avem toata compasiunea. Nu cred că mai era cazul. Vorbeam cu Mihai, la finalul emisiei. De regulă, poveștile ajută. De data asta, ceva-mi spune că a fost exact invers.

Inaintea semifinalei, aș mai fi pariat pe Alexandru Munteanu. E un virtuoz al chitarei clasice, n-am nici cea mai mică îndoială. Prestația lui a fost perfecta pentru un festival de chitară. Ar fi fost o alegere corecta și pentru Romanii au talent, dacă trebuia sa convingă doar un juriu de specialitate. Pentru noi toți însă, pentru voturi, cred ca l-ar fi ajutat mult mai tare un cântec extrem de ușor de recunoscut, care să ridice pur și simplu sala în picioare.

Loredana a riscat mergând pe intuiția tatălui de data asta. În preselecții, n-am sesizat nicio ezitare. A fost o demonstrație de talent fără greșeală. Piesa aleasă pentru semifinală ne-a arătat că poate cânta frumos și-n limba engleză. Dar, în loc să-i pună din nou în valoare evidentele calități vocale, i-a surprins și scăpările. Noroc că la televizor nu s-a văzut asta. Oricum, Loredana rămâne, în opinia mea, un talent veritabil care n-are nevoie nici măcar de credit la bancă pentru a cuceri publicul.

În ce mă privește, o să mă odihnesc ceva mai mult pentru a doua semifinală. Oricum aș privi-o, va fi crunt. Dacă ar fi după mine, aș trimite în finală cel puțin 6 din cele 12 acte artistice.
Romanii au talent. Sezonul al doilea. Până aici a mai fost cum a mai fost. Am râs, am glumit, ne-am distrat. Odată cu finalul preselecțiilor însă, începe lupta. Când în fiecare săptămână din 12 rămân doar 3, joaca s-a cam încheiat.

După umila mea parere, abia de-acum înainte talentul își arată măsura adevăratei valori. Când reușești să faci pe cineva, care nu te cunoaște personal, ci doar te place, să pună mâna pe telefon și să te voteze, plătind, se-nțelege, prețul corect al unui sms pentru asta, se cheamă că ai trecut testul. E ca și când ai da un concert pe bilete și-ai umple sala.

Sigur, odată cu intrarea în semifinale, m-așteaptă și pe mine o nouă etapă. Deși doar voturile publicului ordoneaza concurenții, iar eu mai am doar dreptul de a alege între locurile 3 și 4, va fi prăpăd. Firește că am și eu, ca orice om simplu, dreptul la o opinie. Dar, să mă ferească Dumnezeu să nu fie aceeași cu a celui care mi-o interpretează, căci brusc din simpatic devin cea mai mare acritură, din modest cel mai nesuferit arogant și din suflet bun cea mai cruntă dezamagire.

Lumea va merge mai departe, neschimbată și după semifinale. Oamenii vor avea în continuare aceleași bucurii, dar și aceleasi probleme. Eliminarea unui talent nu va schimba practic nimic în viața lor. Dar patimile deja aprinse își vor spune, n-am nicio îndoială, cuvântul.
Cred sincer că energiile trebuie să se descarce undeva. Cum, la fel de sincer, cred că se pot descarca și civilizat. Așa că le aștept calm, aici, reamintind doar (și asta cu căldură-n glas) că nu public comentarii care atacă persoane și nu idei.

P.S. Să nu uit. Dacă votați. Votați independent de părerile și comentariile juriului. Votați independent de povestea din spatele talentului. Votați doar în funcție de felul în care percepeți voi talentul. Asta e parerea mea. Pe care o susțin și o semnez.
Pentru că-i firesc să vreți să comentați și nedrept să nu găsiți postarea potrivită.
Am mai spus-o și anul trecut. Îmi pare rău că trebuie s-o mai spun o dată. Istoria se repetă. Formatul nu uită, nu iartă și nu minte. Când reprezentarea categoriilor din emisiune trebuie să fie echilibrată, se întâmplă.

Dacă sunt foarte mulți dansatori, pică mai mulți dansatori.
Dacă sunt mai puțini “excentrici”, pică mai puțini “excentrici”.
Dacă sunt mai mulți cântăreți, pică mai mulți cântăreți.
Dacă sunt mai puțini fachiri, pică mai puțini fachiri.
Pentru ca în semifinale, categoriile de artiști să fie cât mai echilibrat reprezentate.
Căci asta presupune, printre altele, formatul emisiunii.
(Am dat 4 exemple la întâmplare. Puteam să aleg altele.)

Și atunci se întâmplă. Ca unii dintre dansatorii sau cântăreții picați să fie mai buni (noțiune subiectivă, în cele din urmă) decât “excentricii” sau fachirii calificați.

Îmi pare rău și mie, cum le pare rău și altora.
Deși, la fel a fost și anul trecut, la fel va fi și de acum înainte.
Când ați ales să recurgeți la gestul nobil de a susține un eveniment de clasă, cum ar fi dacă n-ați accepta să vă vedeți sticlele înșiruite pe masă, ca la nunțile ținute în cort, la țară, așa încât să așteptăm dintr-o secundă în alta, dacă nu să se fure mireasa, sigur să se strige darul?

Când ați ales să recurgeți la gestul nobil de a susține un eveniment de clasă, cum ar fi dacă n-ați ține discursuri publicitare ieftine despre brandurile pe care le reprezentați și, pe care, încercand să le puneți excesiv în valoare nu faceți decât să le devalorizați?

Când ați ales să recurgeți la gestul nobil de a susține un eveniment de clasă, cum ar fi dacă ați face-o ceva mai discret, așa încât să cădem pe spate de admirație pentru gestul vostru, simțindu-ne obligați să ne revanșăm față de produsul sponsor, eventual cumpărându-l, ca să vă mulțumim în felul nostru?

Poze via
Tigăi, esențe de slăbit, parfumuri, trăscău, pizza cu livrare rapida, leacuri pentru șale.
Ne mai și prostim, că doar n-o să cădem chiar noi în plasa de-a ne lua în serios.
Când au colaborat pentru prima dată, urma să mă nasc peste vreo 3 luni. Au înregistrat atunci, la
München, Crystal Silence, unul dintre reperele din istoria jazz-ului.