O lună doar cu cardul
A fost o vreme când bancnotele și monedele au avut un scop. Au făcut posibil comerțul între oameni și națiuni. Dar, oare mai servesc ele, în continuare, acestui scop? Chiar mai avem nevoie de numerar? Și uite așa, Muzeul ABBA din Stockholm a anunțat oficial că nu acceptă plăți cash. Nu mai spun că Suedia a câștigat din nou și Eurovision-ul, c-asta-i altă poveste.
Astăzi, în taxi, abia ce-am apucat să închid ușa, că-l și văd cum se întoarce, zâmbind. Hopa, na belea, aparatul încă lucrează la raport, dar cât poate să facă? 6-7 lei. Aveți vreo problemă dacă mergem fără aparat? Mă rog, mi-e imposibil să-mi imaginez că bietul om deține cumva conturi secrete în băncile elvețiene și că practică taximetria doar ca paravan al unor profitabile contracte cu statul.
În concluzie, e adevărat, mai e mult până departe, dar cumva am început să ne schimbăm și noi. Pe de-o parte, în continuare, peste 90% din cumpărături se fac în România cu bani cash, pe de alta însă, cunosc oameni care, exceptând parcările, câteva restaurante, spălătoria auto și bacșișul, plătesc totul, de la biletele la cinema, la taxe și impozite, cu ajutorul card-ului. Eu sunt unul dintre ei.
N-am tresărit deci, atunci când Mastercard m-a întrebat zilele trecute dacă aș putea trăi măcar o lună fără cash. Ținând cont că viața mea nu se intersectează sub nicio formă cu cea a boxerului american Floyd Mayweather, care umblă în permanentă la el cu 1 milion de dolari cash, aș putea să încerc.
Mai mult, sunt decis să încep chiar de azi, fără nicio preparație, vorba magicienilor. Până pe 25 iunie, așadar, încerc să renunț total la cash. Îmi cer scuze pe această cale băieților de la Peco, taximetriștilor, precum și tuturor ospătarilor, cărora le voi strânge doar mâinile, cu căldură, în următoarele 30 de zile și asta doar pentru a încerca să văd cum arată o lună doar cu cardul.
P.S. La sfârșitul experimentului, voi reveni în scris, teoretic cu o sinceră dare de seamă, practic, un autodenunț.
Thrill has gone
Am avut ocazia să-l văd live acum 6 ani. Avea pe atunci 83 de ani și asta a făcut ca întâlnirea să fie cu atât mai emoționantă. A fost mare dintotdeauna. Unii sunt de părere c-a fost cel mai mare. Mi s-a părut întotdeauna irelevantă poziționarea într-un clasament, cât timp vorbim de un chitarist unic. The King of the Blues.
După ultimul bis, asistentul i-a adus paltonul și pălăria pe scenă, iar BB s-a îmbrăcat cu aceeași eleganță cu care cântase timp de aproape două ore. S-a înclinat, a mulțumit respectuos încă o dată publicului și în acordurile band-ului său, acoperit de aplauze, a părăsit demn scena. Am avut atunci un nod în gât și sentimentul că mă despart de un om pe care n-o să-l mai văd niciodată.
M-am înșelat. Câtiva ani mai târziu, l-am regăsit la Rotterdam, pe scena festivalului de jazz, la fel de mare și elegant. Îl bănuiesc că a cântat pănă-n ultima zi. 14 mai 2015. Când Dumnezeu a hotărât că BB ne-a dăruit suficient și că se poate, în sfârșit, odihni și el. De ieri începând, Lucille, celebra lui chitară a rămas singură. Iar noi cu siguranță mult mai triști.
Dumnezeu să te odihnească, BB King.
Happy People
Nu simt nevoia să-l mai laud pentru că nu cred că mai are nevoie, dar nici nu mă lasă sufletul să trec pe lângă el fără să bat măcar un apropo. Am fost în sală chiar în înregistrarea de mai jos și trebuie să recunosc că experiența a lăsat urmări. Nu l-am ratat niciodată de atunci.
Doctor în muzică, absolvent al Berklee College of Music, Boston, Massachusetts (superlativul absolut în studiul jazzului), Kenny Garrett a fost votat de 9 ori până acum cel mai bun saxofonist al anului și tot de 9 ori a fost nominalizat la Grammy Awards. O dată a și câștigat, în categoria Best Jazz Instrumental Album, cu Five Peace Band.
E absolut lăudabil efortul pe care l-a făcut Jazz Syndicate Live Sessions, reușind să redirecționeze în timp util turneul lui Kenny Garrett, în așa fel încât să ajungă pe 11 Mai la Cluj, pe 12 Mai la Timișoara și pe 14 Mai la Sala Radio, în București. Mi se pare cel puțin de bun simț să ducem și noi tradiția mai departe, întâmpinând quintet-ul cu ospitalitatea recunoscută, dar mai ales cu pâine, sare și sold-out.
Biletele vă așteaptă aici.
The Edge
A ajuns el din timp și la mine, pentru o săptămână, dar în vria asta de primăvara, dacă mai întârziam un pic cred că puteam să trec direct la impresiile despre Galaxy S7. Mă rog, important e c-am apucat să-l tăvălesc puțin, suficient cât să pot exprima o opinie relaxată și fără obligații.
În ziua de azi, cel puțin în ceea ce privește categoria smartphone, totul s-a simplificat. Cum la tehnologie are acum acces toata lumea, singurul detaliu relevant în clipa de față mi se mai pare doar felul în care e folosită. Cu alte cuvinte, că să ating direct diferențiatorul principal, cum stă la capitolul foto/video?
Fotografia de mai jos (ca și cea de mai sus, din telefon, de altfel) folosește doar lumina unei veioze, cu un bec economic de 3,5W, în condițiile în care afară era deja întuneric beznă. Rezultatul? Focalizare rapidă, cromatică mai bună chiar decât o arată ecranul în preview, declanșare instantanee, claritate finală. Aș îndrăzi să spun că pentru prima oară Samsung a învățat lecția corectă.
Este evident faptul că în comparație cu Galaxy S5 (ca să nu mai pomenesc de S4) vorbim de camere (ambele, inclusiv cea de față) mai bune. Ceea ce mi se pare esențial însă are legatură cu soft-ul, iar asta face cu adevarat diferența.
Galaxy S6 Edge înseamnă și un mare pare pas înainte, pentru Samsung, în ceea ce privește design-ul și finisajele. Marginile îți iau ochii și din orice unghi l-ai privi, telefonul tot frumos îți apare. A dispărut plasticul ieftin, dar o dată cu el, au dispărut și accesul la baterie și card-ul extern de memorie. Încă o dovadă că mai binele rămâne în continuare singurul dușman redutabil al bineului.
Mi se pare redundant să mai insist asupra felului în care face față distracției, fiind vorba în cele din urmă de un device super-premium. Cred însă că, mai ales datorită performanțelor foto/video care fac până la urmă diferența, în condiții comparabile de design, pentru prima oară iPhone are în fată un veritabil concurent.
P.S. Dacă țineți la investiție, vă recomand protecție sau multă grijă. Eu nu i-am testat limitele în sensul ăsta. Nu m-a lăsat inima. 🙂
2015
S-a demonstrat deja: noi să fim sănătoși, căci toate celelalte se rezolvă.
Vă doresc un 2015 în care să aveți toate motivele să săriți în sus de bucurie, dar să și aterizați în condiții perfecte, la final!
P.S. Cu mulțumirile de rigoare pentru înțelegere, pentru următoarele 10 zile trec pe modul offline, fără Facebook, Twitter, Instagram, mail și telefon mobil, dăruindu-mă în exclusivitate familiei mele.
Lutierul electric
Pe principiul “dar din dar se face rai”, am primit, m-am bucurat și dau mai departe. Vizionare plăcută.
tags: artisan lutier7 comments
Comentarii
Andi on Twitter