Teatrul ACT: Songs of great conductors
Știu că viața mea pare numai lapte și miere, ceea ce evident n-are nicio legătură cu realitatea. Fac și eu același slalom printre dezamagiri, invitați care m-anunță cu 2 ore înainte de filmare că nu mai pot veni, piedici și trânte, nervi în trafic, castane pe care alții le aruncă-n foc și eu trebuie să le scot, un ceas care sună în fiecare dimineață mult prea devreme, telefoane non-stop cu teme și rugăminți și, în general, tot ceea ce condimentează o viața absolut normală. Tocmai de aceea, din când în când, mă tratez. Ca să nu mă lase nervii.
E chiar genul de terapie la care apelez constant. De data asta, după cum se poate constata, e chiar o terapie de grup, organizata de Vlad Popescu împreună cu Radio România Cultural și Formaţiile Muzicale Radio, în parteneriat cu Teatrul ACT.
Pe 14 mai, George Natsis, pian, Adrian Mircea Flautistu, contrabas, Vlad Popescu, baterie şi invitatul lor Sebastian Burneci, trompetă, propun o chimizare a timbrului big bandului de altădată, reansamblându-l sonor în prezentul „jazzy” sub forma „Songs of great conductors”. De la muzicile fine, patinate ale lui Jimmy Dorsey, Cab Calloway, Fletcher Henderson, Artie Shaw, Glenn Miller, Paul Whiteman sau Benny Goodman, până la rafinamentul artei lui Duke Ellington ori Count Basie.
Acest tratament se poate administra fără prescripţie medicală.
HTC One / review
L-am primit în teste de vreo 3 săptămâni, dar mai greu mi-a fost până am reușit să pun eu mâna pe el, pentru că fiecare și l-a dorit, măcar puțin, te rog… Cel mai dificil l-am smuls din mâinile lui Cristian Gog, de departe cel mai mare fan HTC pe care l-am întâlnit până acum în viață.
Mi-a făcut capul calendar cu HTC Sense, cu nu știu ce personalizări, cum numai pe ăsta le poți face, stai să-ți arăt… Mă rog, nu mai insist, oricum butoneză telefonul mult prea repede. Am impresia că în orice moment vrea să facă un truc sau ceva cu el.
O veste bună pentru dependenții de Facebook. După cum lesne se poate observa, în chiar primul ecran se integrează perfect. Pentru cei care au deja obiceiul să verifice news feed-ul dis de dimineață, înainte chiar de a se spăla pe dinți, există în sfârșit o scuză bună. Pot spune că au vrut să vadă, de fapt, cât e ceasul.
Nu l-am primit cu căști, deci habar n-am dacă e aceeași senzație. Oricum, sună într-un fel și fără. Sigur, nu cred c-ascult aceeași muzică cu Dr Dre, dar în ceea ce privește sistemul de sunet beatsaudio de pe HTC One, trebuie să recunosc că mi-a făcut iPhone-ul să cadă în depresie.
Am instalat pe el inclusiv aplicația cu care controlăm GoPro-ul la filmări, deci dacă veți trage cumva concluzia că telefonul a ajuns, în cel din urmă, inclusiv pe mâna producătorului meu, nu vă înșelați. S-a declarat cucerit de rezoluția ecranului (cred și eu), mi-a lăudat camera, care deși are numai 4 megapixeli, își face bine treaba, nene, inclusiv în condiții de lumină mai slabă.
L-am tras de limbă pe Mihai, în încercarea de-a scoate de la el și-un minus, ca să-și justifice într-un fel zilele în care s-a dat mare cu telefonul. Mi-a spus că la el acasă, din pricina unor ziduri ca de buncăr antiatomic, e teren de încercare pentru semnal. Și că ăsta-i singurul punct sensibil, în care a trebuit să cedeze el și să se tragă mai lângă fereastră.
L-am încărcat zilnic, așa cum m-am tot obișnuit de când telefonul a devenit smart și m-am bucurat că, în ciuda faptului c-am tras de el în toate părțile, n-am reușit să-l blochez niciodată. Cum bine sesiza un fost coleg de liceu, merge unt.
Toți cei care au apucat să pună mâna pe HTC One îi laudă design-ul și finisajul de excepție. Trebuie să recunosc că și pe mine m-a încălzit plăcut acest capitol, deși, mărturisesc că-n primele zile, din pricina învelișiului de aluminiu, am avut mereu senzația că-mi alunecă din mână.
L-am ținut însă bine și acum, pentru că tot ne-am atașat toți de el, ca să nu ne certăm, căci el e unul singur și noi mai mulți, o să-l dăm înapoi, să-și mai prezinte și alții omagiile, căci destul le-am simițit răsuflarea invidiei în ceafă.
Road to Wembley
Când sună ceasul la 7 dimineața și-n tur a fost 4-0 pentru Bayern, tot ce poți spera e să mai prinzi avionul și, eventual, să vezi un meci frumos, demn de o semifinală de Liga Campionilor. Ce-i cert, e că la ora 12, eram deja în Princesa Sofia, la o aruncătură de bâț de Camp Nou, în echipă completă. 11 jucători de câmp, atent supervizați de Gemma, până la ora respectivă, singura prezența feminină din cadrul lotului.
Cum până la debutul oficial al partidei mai erau 8 ore, gazdelele noastre ne-au propus un scurt program artistic. Citez din program: Official Lunch, Guided tour of Barcelona, Beer testing session, Visit three of Heineken’s key concept bars in Barcelona & entertainment. Încălzirea fiind făcută, nu s-a opus nimeni. Dimpotrivă.
Mi s-a părut puțin ciudat când am vazut c-am trecut cu autocarul pe lângă aeroport, părăsind orașul, dar m-am liniștit gândidu-mă că începem probabil cu degustarea. Începusem să fac glume pe tema asta, când brusc, în mijlocul câmpului, autocarul nostru a început să scoată un fum îngrozitor. Am tâșnit cu toții afară din el, în timp ce ghidul își cerea scuze, asigurându-ne că în scurt timp, agenția va trimite o altă mașină și că totul va continua, conform planului.
După vreo 5 minute, apare într-adevăr o mașină, iar ghidul, nici una nici două, sare în fața ei, făcând semne disperate, în timp ce striga, Stop, Stop! N-am apucat să mai zic nimic, pentru că noul bus părea desprins dintr-un film cu nebuni. Cum nebunii însă păreau extrem de prietenoși, iar noi suficient de singuri în câmp, am zis că merită încercat. Așa că, într-un minut, am bătut palma.
În autocar, după cum se poate constata, a început o cumetrie generalizată, în toată regula. Claie peste grămadă, printre baloane și confetti, trebuie să recunosc că n-am suferit câtuși de puțin. Aproape că și uitasem de ce-am venit.
Mă rog, când ne era lumea mai dragă și mai aveam puțin până la prima destinație sigură, ne-am trezit cu două echipaje de poliție, care au tras imediat bus-ul în care ne aflam pe dreapta. A urmat un dialog aprins în limba spaniolă, din care am reținut doar esențialul. Bus-ul n-avea acte. Prin urmare, am fost coborâți imediat, pentru un control amănunțit.
Poate am omis să precizez. Toate actele noastre rămăseseră în mapa Gemmei, care ne-a asigurat că-i mai bine așa, ca să n-avem grija lor. Am primit, pe șest, un atestat de preot, cu care mi s-a sugerat să mă legitimez, atunci când va imi va veni rândul și, în general, să stau calm, pentru că, de regulă, polițiștii nu prea citesc cu atenție.
Nu mai insisit cu detaliile, una peste alta, ne-au arestat pe toți, invitându-ne respectuos la secție. Acum, pas de-i convinge pe polițiști că noi n-avem niciun amestec și că totul e doar o întâmplare. (Nefericită, dar, de fapt, fericită, după cum se putea citi pe fețele noastre).
Părea că totul s-a sfârșit când polițiștii ne-au propus un troc. Dacă tot am venit pentru meci, să ne jucăm libertatea la penalty-uri. Câte cinci lovituri de căciulă. Cine înscrie, e liber. Cine nu, nu. Mai jos, după cum se poate observa, mi-am luat în serios rolul de eliberator.
Liberi, deci, am pornit spre prima terasă de pe plajă, să sărborim ceea ce se dovedise a fi de fapt The Heineken Experience. Mai ales că, într-un final, gazdele ne-au asigurat că asta a fost.
Mi s-a părut puțin ciudat că, imediat după terasă, părea să aibă loc o nuntă în aer liber, dar m-am gândit că-n ziua unui meci mare, orice e posibil. Foarte agitat părea tatăl miresei, care urla la un telefon, că nu-i admisibil ca preotul să-l anunțe cu 5 minute înainte, că nu mai poate ajunge, când are deja toți invitații pregătiți pentru marele eveniment. În momentul ăla mi-a fost limpede. Clipa în care, pe baza atestatului proaspăt primit, urma să oficiez căsătoria nu putea fi foarte departe.
A urmat o petrecere memorabilă, în care singura mea grijă, în calitate de “părinte”, a fost să consum responsabil entertainment. Ca să dau un exemplu bun tinerilor căsătoriți.
Ca niște adevărați zei ai mării, am părăsit petrecerea cu ajutorul bărcii pe care tata socru ne-a pus-o la dispoziție, până la iahtul care ne aștepta în larg.
Ca și când n-ar fi fost de ajuns, din iaht am sărit direct într-un elicopter, devenind tot mai evident faptul că retrăiam, într-un fel, o aventură apropiată de cea din reclama Road to Wembley.
În mod firesc, de la heliport am fost preluați de o ricșă-bicicletă, cu are am ajuns, într-un final, pe Camp Nou.
Ce-i scriam Oliviei, într-un mesaj, în fotografia de mai sus? Dacă-ți spun că autocarul în care m-am suit a luat foc, că am fost cules de pe câmp de niște nebuni, cu un bus hippie, că am fost arestat, că mi-am câștigat libertatea la penalty-uri, că am devenit preot, că am căsătorit un cuplu pe plajă, că am plecat de acolo cu un iaht, după care am fost preluat de un elicopter și, într-un final, am ajuns cu ricșa la stadion, mă crezi în toate mințile?
Perfect fără tine
Prognoza meteo pentru săptămâna în curs se răsfață de-a dreptul. Luni-soare, marți-soare, miercuri-soare, joi-soare, vineri-soare, sâmbătă-soare, duminică-soare. Eu o bănuiesc că s-a-nțeles în secret cu Tudor Chirilă și că face parte din campania de promovare a noului videoclip Vama.
Stirile ProTV Reloaded
Ca să vezi ce face tehnologia din om, dar mai ales un gadget proaspăt lansat dintr-un site. Inspirat de Samsung Galaxy S4, portalul stririleprotv.ro s-a dat peste cap și-a băgat suflu proaspăt în varianta mobilă. După cum m-a anunțat Vlad printr-o depeșă, principalele 3 beneficii imediate sunt: fotografiile mai mari, o noua experiență video și viteză mare de încarcare, mulțumită integrării tehnologiei HTML 5.
Acum dacă încep aud claxoane din spate, la semafor, când se pune verde, măcar știu pe cine să dau vina.
Remembering. Avishai Cohen.
Mi-am adus aminte de Miles Davis și de arta lui de-a descoperi și promova muzicieni excepționali. Asta am revăzut aseară când Avishai Cohen i-a pus minunat în valoare pe Nitai Hershkovits (pian) și pe atât de fragedul, de numai 19 ani, Ofri Nehemya (baterie), făcându-mă să mă obișnuiesc cu ideea că nu poți să cânți o viață întreagă numai cu Shai Maestro și Mark Guiliana.
You will never leave. I-a răspuns, oarecum în glumă, Avishai aseară unui spectator, nebănuind ce adevăr avea să rostească, de fapt. După două ore de concert și, lucru destul de rar întâlnit, nu mai puțin de trei bis-uri, nimeni nu mai voia să plece. Deloc.
Despre Cohen, ce-aș putea să mai spun nou? E pur și simplu magic. Din punctul meu de vedere, nu trebuie să mai demonstreze nimic. Cele 13 albume de până acum spun totul. Iar concertul nu face decât să amplifice emoția unică pe care el o transmite de fiecare dată când atinge corzile contrabasului. Când a anunțat this is the last tune, Seven Seas, am crezut că n-aud bine. Îmi părea că abia se urcase pe scenă și nu-mi venea să cred că vraja se rupe.
A revenit, la bis, ca să ne învețe minte. Arătându-ne una dintre cele mai sensibile voci pe care le-am auzit vreodată. Chiar a lui. În ce-l privește, e clar. Dumnezeu n-a avut nicio reținere. L-a înzestrat cu tot ce-a avut mai bun. Drept urmare, de ce nu mă mai mir, la cel de-al doilea bis, ne-a prezentat propria interpretare a lui Besame Mucho. Și-am amuțit.
Orice muzician bun s-ar fi oprit aici. Fiind pur și simplu foarte bun, ca și când n-ar fi fost și așa de-ajuns, la insitența publicului, care a fost mai convigător ca niciodată, Avishai Cohen a revenit și pentru al treilea bis. O secundă am vrut să strig Remembering, dar m-am oprit. N-a mai fost nevoie. Cu ea a încheiat. Cum am mai amuțit o dată mai sus, chiar nu simt nevoia sa mai adaug ceva.
Poate doar că sunt mari șanse să-l revedem, într-o nouă formulă și mai spectaculoasă, în viitor. Dar asta depinde numai de noi. Dacă suntem suficient de convingători, Dragoș și Răzvan (Twin Arts) se vor ocupa, n-am nicio îndoială, de restul.
Comentarii
Andi on Twitter
- @ruxa Like. :)
- Mai sta cineva in casa, in fata televizorului, pe vremea asta, sa vada #ApropoTV? AMR 5 minute.
- @pinteachirila Pentru ca mi-ar fi greu sa aleg una singura. :)